miercuri, 20 ianuarie 2016

Faceți pauză! Aflați de ce Leul se numește Leu, de ce „nu face două parale“, mai ales când nu ai „un șfanț în buzunar“...

Acum, că ne întrebăm în fiecare dimineață care e valoarea lui, poate ne mai relaxează să aflăm că Leul a trecut de vârsta de 180 de ani.

Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835, dar denumirea leului românesc vine mult mai de demult.

Numele banilor noștri se trage de la talerul olandez, löwenthaler, folosit ca monedă de Țările Române în secolul al XVII-lea.

Talerii aveau gravat pe ei un leu rampant, iar locuitorii l-au denumit rapid “leu”.

Talerul - leu a fost folosit în Țările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII şi chiar după ce a fost scos din uz, încă reprezenta o unitate de calcul monetară. Noțiunea de “leu” a supraviețuit, și la leu se raportau toate preţurile în anii ce au urmat, potrivit site-ului Identitatea.ro.

Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835 când domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a țării, leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale otomane.

Tranzactiile, taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plăteau în monedă străină.

În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, ar fi dorit în 1835 să bată monedă, dar Imperiul Otoman, nu ar fi acceptat ca un stat vasal să aibă propria monedă, deoarece ar fi fost un semn al independenţei.



După unirea Principatelor şi Cuza a tatonat ideea unei monede naţionale, care urma să se numească român sau romanat, dar din nou Înalta Poartă s-a opus.

Poate nu stiați că leva bulgărească s-ar putea traduce tot  “leu”, „trădând aceeaşi origine ca cea a leului românesc“, potrivit aceleiași surse. Mai mult, de la talerul olandez, löwenthaler, pronunțat daler, ar veni și denumirea monedei SUA, dolar, scrie Identitatea.ro.

Din cauza lipsei unor legi monetare bine definite la noi au început să fie folosite câteva zeci de tipuri de valută străină. Prin Regulamentele Organice din 1831 şi 1832 s-a hotărât utilizarea unui număr restrâns de monede, printre ele aflându-se una austriacă, numită zwanziger. La noi era cunoscută drept sfanţul de argint, sau mai simplu, doar şfanţ. Putem vedea astfel de unde se trage celebra expresie “nu am nici un şfanţ”.

O altă monedă era paraua otomană.

Expresia de rigoare ”nu face două parale” vine de la faptul că moneda avea o valoare redusă și era confecționată din material prost, astfel că o folosire intensă o tocea și monezile chiar se lipeau unele de altele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu